ALEG SA DESENEZ

Dedicatie in a doua zi de Craciun.

Salut! Alina Militaru sunt. Ma bucur să ne revedem din nou pe alegsadesenez.com. Azi este o zi specială într-un an și am vrut să vă fac un cadou. M-am gândit prea mult la el și acum imi dau seama că e prea târziu să mă mai apuc de ce vroiam să fac, cu atât mai mult cu cât azi în curtea mea se taie porcul și o să alergăm toți în toate părțile. Azi o să mănânc șorici. Ieeee! Păzea, Ghiță, că vin! (porcul bineînțeles, nu vecinul)

Cu toate acestea vreau să împărtășesc cu voi o experiență pe care am avut-o cu desenul. Acesta o să fie cadoul meu pentru cei care o să înțeleagă ce am să spun.

În liceu, pe clasa a unsprezecea sau a doisprezecea, mi s-a oferit oportunitatea să desenez o grădiniță privată. Am făcut liceul de artă, nu ar trebui să surprindă pe nimeni această ofertă. Am acceptat-o. Eram dornică să experimentez ceva nou.

Nu a fost o experiență uluitoare dar cu siguranță una ieșită din comun. Dacă simțiți macar puțin dorința să desenați și măcar din când în când mâzgăliți câte ceva, vă puteți poate închipui senzația pe care am simțit-o eu atunci când am avut în față un perete alb de trei metri pe șase și câteva găletușe de culoare, plus pensule de toate mărimile. Era raiul pe pământ. ÎN SFÂRȘIT!!! Mama nu m-a lăsat niciodată să pictez pereții.

Ceea ce a urmat însă a fost cu mult mai neașteptat. O să încerc acum să transmit prin cuvinte niste senzați, sentimente și o să încerc să o fac cât pot de bine. În primul rând uitam să mănânc. Mă duceam la grădiniță la 9 sau 10 și mă trezeam pe la 4-5 că mă urc pe scară și imi tremură picioarele. Abia atunci mă trezeam ca dintr-o hipnoză. POC!!! Îmi conștientizam propriul corp și îmi dădeam seama că dacă nu o să fac ceva nu o să mai pot nici măcar ține pensula în mână. Aveam un sanwich la mine și îl mâncam cu privirea fixată pe perete, plănuind următoarea culoare pe care o s-o pun, următorul colț pe care o sa-l desenez. Tresărea inima în mine.

Abia acum conștientizez cu adevărat acele minute, ore și zile petrecute în fața acelui perete și îmi dau seama ce se petrecea în acel interval de timp. Vreau să vă spun că nu știu mare lucru de punctele de energie și la ce folosesc acestea dar eu  simțeam în acele momente un punct de energie. În mijlocul pieptului, undeva lângă inimă simțeam un bulgăraș mic de energie pură, un bulgăre care pulsa atunci când desenam. Începea ușor și creștea în timp ce eu mă lăsam dusă de val, mă lăsam atrasă de desen.

Imaginațivă acest bulgăre de energie prins bine în piept, ca și cand ați avea o a doua inimă. E o senzație unică, credeți-mă. Și bulgărașul acesta pulsa energie în tot corpul și căldură, genul acela de căldură care cuprinde fiecare mușchi și îl relaxează complet. Cu cât desenam mai mult cu atât mă simțeam mai relaxată și procesul acesta nu putea decât să continue.

Cu timpul mișcările mele deveneau mai line, mai ușoare. Energia din mine umplea acum toată încăperea, curgea prin mine și prin tot ce era în jurul meu. Mă identificam cu pensulele, cu culorile și cu peretele. Aerul devenea ușor de respirat. Mișcările mele erau din ce în ce mai ușoare.

Dacă eram lăsată în pace, în apele mele în aceste momente (și eram fiindcă oamenii care mi-au dat de lucru vroiau ca totul să iasă bine și cât se poate de repede) energia mergea mai departe de acea cameră. Dintr-o dată mă extindeam și cuprindea totul în jurul meu. Nu mai era nimic în afara mea, nimic bun sau rău, nimic. Eu eram totul, fiecare părticică a acestei lumi.

Vreau să înțelegeți că ce simțeam eu nu se manifesta cu focuri de artificii, cu adrenalină, palpitații sau orice de genul acesta. Erau momente de completă relaxare. Se făcea liniște. Știți vocile acelea din cap care urlă tot timpul: asta e bine, asta e rau, vezi ca vecinul a ras nu știu cum azi dimineață când te-a văzut pe scări, vezi că iar vine factura de la lumină și nu ai bani? AU TĂCUT. Nici nu mi-am dat seama în acele momente dar tocmai pentru că nu mai auzeam nimic. Era liniște.

Și nu e vorba de liniștea aceea care te face să te simți singur. NU. Este liniștea aceea care spune: E ok. Totul e ok. Nu nici cea mai mica posibilitate să fii singură în acest moment. E ok. Nimic nu poate ajunge la tine și nu îți poate face rău.

Nici nu vă  puteți da seama ce poate să însemne uneori acest E OK. Când lucrurile merg prost, și o să meargă de multe ori și prost, aceste momente de liniște sunt ca o gură de aer proaspăt după ce ai stat mult timp scufundat sub apă. Ne aduce aminte că există și lucruri bune, iar viața nu înseamnă un șir de obstacole și încercări, menite să ne testeze dacă suntem destul de buni să ajungem în Rai sau nu. Viața e o călătorie cu suișuri și coborâșuri, este o provocare să fim în fiecare zi mai buni decât am fost cu o zi înainte.

Eu obișnuiesc să o privesc ca un joc, sau ca pe un film în care joc rolul principal. Când lucrurile devin nu tocmai bune, scot de la naftalină aceste amintiri ale acelor momente magice în care am simțit nu neapărat fericire nebună cât împlinire, relaxare, o stare de pace profundă.

Am aflat mai târziu că asta se numește pasiune și că asta aduce cu ea sensul acestei vieți. Cu ocazia acestei minunate sărbatori de Crăciun, tot ce vă doresc este să găsiți această pasiune.

Orice lucru sau activitate găsiți că vă aduce această pasiune nu o dați la o parte. Poate să fie arta, grădinăritul, repararea obiectelor electrocasnice, filozofia, istoria, colecționarea de timbre poștale. Poate îți place să gătești, să coși, să scrii poezi sau să faci ceva inedit cum ar fi să strângi gunoaiele din oraș fiindcă îți place curățenia. O să vă treacă mai ușor prin momentele proaste și o să vă înalțe mai sus decât vă imaginați în momentele bune. Sunt acele lucruri care ne umple viața, în afară de familie și persoanele iubite. Sunt acele lucruri pe care le oferim celorlalți cu dragă inimă și ne face să ne simțim valoroși. Eu aleg să desenez. Voi ce alegeți să faceți?

Vă pup pe toți. Mulțumesc că ați avut atâta răbdare cu mine. Bucurațivă în continuare de Crăciun.

 

Alina Militaru.

8 thoughts on “Dedicatie in a doua zi de Craciun.

    1. Alina Militaru Post author

      Salut, Mihaela! 🙂

      O varianta frumoasa ar fi daca ti-ai face cont pe desenez.net, unde am si eu cont. Sunt foarte multi pasionati de arta, de toate varstele, unii mai priceputi, altii mai putin, majoritatea fara studii in domeniu.

      A doua varianta, pe adresa mea de mail: alinush_design@yahoo.com

      Am omis sa ma gandesc si la asta. Sunt abia la inceput cu site-ul si inca am multe de retusat. 🙂

  1. R. Tudor

    Imi place mult entusiasmul tau, felicitari pentru capacitatea ta de a te darui pasiunii tale.. usor usor incep sa inteleg cum sa fac sa i desenez fiului meu altceva decat patrate, triunghiuri, trapezuri, etc.,tine o tot asa!

    1. Alina Militaru Post author

      Multumesc, Tudor! 🙂

      Ma bucur sa aflu ca articolele mele iti aduc un cadou atat de frumos cum e placerea de a desena impreuna cu fiul tau.

  2. Raluca

    Foarte frumoasa aceasta postare a ta, Alina. Inteleg exact ce vrei sa spui. Si eu am simtit de mult sa desenez… Am inceput si am renuntat de muuulte, multe ori. De fiecare data definitiv ! 😉 Acum cateva zile….am inceput din nou, si de data asta, chiar simt ca e …definitiv. Adica nu mai renunt la desenat. E prea insistenta “vocea” sufletului, care-mi cere sa desenez. Am 40 de ani, viata trece repede, trebuie sa facem ceea ce ne dorim cu adevarat… Sunt hotarata sa fiu mai ingaduitoare cu mine…. mai binevoitoare…. si totul va fi bine. Insa ceva m-a facut sa ma decid sa scriu acest comentariu: deci am desenat ceva, vreo doua figuri simple…. dupa multe luni in care nu o facusem….apoi mi-am reluat activitatile curente… ca sa observ ca tot corpul imi era mai relaxat! Nu-mi venea sa cred…Mainile, picioarele, abdomenul…capul, privirea…. totul in fiinta mea se relaxase! Cum iti explici asta? Eu cred ca, atunci cand faci ceea ce iti spune sufletul, chiar si corpul stie ca e benefic; si raspunde cu Bine…….

    1. Alina Militaru Post author

      Bineinteles. 😀

      Tot omul are nevoie de o activitate a lui care sa-l scoata din cotidian si sa-l puna in legatura cu sufletul.
      E rezerva aia psihica de energie si bunadispozitie care se epuizeaza rapid cand facem ceea ce “trebuie” mereu si ne simtim vinovati pentru fiecare mica scapare egoista cand ne rezervam timp pentru noi, pentru sufletelul nostru.

      Egoismul e un medicament necesar ce trebuie luat regulat in functie de prescriptia sufletului si asta ca sa avem mai tarziu ce oferi celor dragi.

      Am observat ca atunci cand nu am timp sau pur si simplu nu pot sa desenez, sa ma exprim prin culori mananc mai mult si am tot felul de pofte. E o foame interioara care nu are legatura cu corpul dar o percep tot ca pe o foame, ca pe un gol in stomac chiar si dupa masa. 🙂

      Golul acesta sufletesc cere sa fie umplut iar daca nu-i oferim lucrurile marunte si frumoase care ne insenineaza ziua se poate ajunge sa-l umplem fara sa ne dam seama cu o ciocolata dupa fiecare masa, un pahar de vin care se transforma intr-o sticla, antidepresive, haine de care nu avem nevoie, un credit nou la banca pentru o masina noua cand nu ne permitem, etc.

      Ma bucur pentru tine daca te relaxeaza desenul. Fa ceva regulat din a desena odata pe saptamana spre exemplu. Creeaza-ti micul tau colt de rai si n-o sa regreti. Spor si inspiratie. 😉

  3. Raluca

    O data pe saptamana???? ….Mai degraba zilnic !!!
    Te pup si multumesc pentru site. Acum o sa consult (din nou!) articolele despre cum se deseneaza parul…. 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *