De ce “aleg sa desenez”.

Salut, omule iubitor de frumos!

Articolul de azi o sa fie putin atipic; o sa-ti scriu putin despre mine, unde am fost inainte sa pun pe picioare blogul alegsadesenez.com, ce am facut si de ce am ales acest nume “aleg sa desenez”.

Am crescut la sat, undeva in jutetul Arges, o zona absolut superba numita de fostul meu profesor de romana “satul de la portile Raiului”. Sunt cocotata pe un deal, cu o priveliste pe care o vezi doar la munte, cand pleci in vacanta; mult verde, multa liniste.

Am avut norocul sa ma nasc intr-o familie la fel de frumoasa, cu oameni dedicati lui Dumnezeu, familiei si muncii din fiecare zi. Toata copilaria mea poarta in jurul ei un sentiment profund de iubire si protectie. Asta cred ca mi-a dat conbustibilul necesar pentru a merge mai departe in multe situatii.

Un singurul lucru simteam ca-mi lipseste acasa; libertatea. Era o lume intreaga dincolo de ulitele satului meu iar eu eram hotarata s-o descopar si sa vin acasa cu “trofee”. 😀

Am facut liceul de arta Dinu Lippati, din Pitesti, sectia textile-tapiserie.

Eram hotarata ca de acolo sa merg spre moda, chit ca fosta mea diriginta nu era convinsa ca o sa pot intra la fara taxa.

Prin anumite circumstante am ajuns insa la Timisoara. Acolo se dadeau doua probe, nu se cerea o mapa ceea ce mi s-a parut un avantaj fiindca nu aveam cine stie ce lucrari specifice pentru moda. In plus, probele se dadeau mai devreme; aveam timp sa-mi dau seama cat de potrivit imi e drumul acesta si la o adica, aveam o a doua optiune, la Bucuresti.

Am intrat a doua daca nu ma insel. Aveam bursa, un loc la camin si o lume intreaga la picioare care ma felicita si ma incuraja. Am avut ce-i drept in perioada aceea si un ghid, un om de la mine din sat care stia Timisoara, facultatea de arta si a mers cu mine unde mama nu a putut merge sa ma sustina. Pentru asta ii raman profund recunoscatoare. (Ar fi fost foarte naspa sa bananai singura prin Timisoara si sa nu cunosc pe nimeni. 😀 )

Primul an de facultate a fost demential; a fost mai mult decat puteam spera. Primisem libertatea pe care mi-o doream. Curiozitatea mea de copil crescut intr-un singur loc era intampinata cu artificii la fiecare colt al strazii. Timisoara ca oras are un aer al lui boem, linistit, superb.

Diversitatea oamenilor ma incanta; fiecare cu povestea lui, fiecare cu drumul lui, unii dintre ei veniti, la fel ca mine, de la sute de kilometri, in cautarea unui vis.

Eu, putin cate putin, imi construiam visul. Voiam sa-mi deschid un atelier de moda micut, cu un magazin langa. Visam sa contopesc doua din subiectele mele preferate; arta si psihologia. Vedeam moda ca pe o expresivitate a interiorului fiecarui om. Voiam sa introduc un consilier in cadrul magazinului astfel incat fiecare client sa primeasca sfaturi legate de ce i se potriveste pentru tipul de corp pe care il are si in functie personalitate.

Ideile mele deveneau din ce in ce mai mari si mai precise odata cu trecerea timpului iar odata cu ele cresteau si asteptarile mele.

Am muncit pe branci in perioada aceea dar cui ii mai pasa?! Fiecare tema primita la facultate era o provocare pentru mine. Eram absolut incantata de texturi, imprimeuri, modul in care se comporta fiecare material.

Am terminat primul an printre primii si am primit bursa si in anul doi.

Pana la sfarsitul semestrului unu din anul doi insa ceva s-a schimbat. Anul doi era chiar mai dificil ca primul; mai multe teme, mai complexe, mai multe asteptari. Eu imi creasem un standard; stiam de ce sunt capabila, stiam cat pot sa fac si aveam o limita sub care nu concepeam ideea de a cobora. Aveam prea multe vise in care investisem emotie si efort. Aveam prea multi oameni care ma sustineau si credeau in mine.

In sesiune, la sfarsitul semestrului am luat decizia de a ramane cu cateva restante. Imi puteam termina temele la timp dar materialele imi faceau figuri. Rezultatele erau sub asteptarile mele minime. “Nu-i nimic. O luam de la capat.”

De aici lucrurile au luat-o usor la vale. In al doilea semestru au urmat alte teme, alte provocari, alte necunoscute ce trebuiau invatate si puse in practica. Usor, usor incepeam sa ma simt coplesita de situatie. Incepeam sa-mi pierd rabdarea. Eram nervoasa si nelinistita mai tot timpul iar o plimbare in parc sau un episod din Grey’s anatomy nu mai era suficient pentru a-mi reincarca bateriile.

Plimbarile deveneau din ce in ce mai lungi in cautarea unei linisti pe care nu o mai gaseam in nici un colt al parcurilor.

Episoadele erau din ce in ce mai multe si se transformau in sezoane in incercarea de a ma deconecta de la stresul pe care il simteam zilnic.

Putin cate putin stresul nu mai era doar in capul meu; nervozitatea s-a transformat in senzatie de voma, fiecare gand legat de facultate si temele pe care nu le faceam imi provoca tremur in tot corpul iar mintea mea nu putea sa nu alunece catre ganduri din ce in ce mai intunecate.

Pierdeam controlul propiului corp si nu intelegeam de ce. Eram inca eu. Aveam inca idei pe care sa le pun in practica si fiecare “problema” avea o rezolvare care imi era mai mult decat evidenta. Stiam ce am de facut si totusi corpul meu refuza sa faca.

La finalul anului doi am dat o parte din restante dar am ramas cu altele. Urma insa vara. M-am intors acasa, la sursa mea de energie, locul unde ma simt in siguranta. Aveam sa-mi recastig linistea in cele trei luni de pauza ceea ce s-a intamplat intr-o oarecare masura.

M-am intors in Timisoara in anul trei cu un bagaj emotional pe care pusesem doar pauza. Nu mi-a trebuit mai mult de o luna sa revin la aceeasi stare de tensiune pe care nu o intelegeam. Am mers in final la un psiholog, macar pentru a intelege ce se intampla cu mine. Mi-a fost mai bine pentru o perioada scurta dar nu aveam bani pentru alte sedinte.

Eram in anul trei. Urma licenta care presupunea o parada de moda cu 10 modele imbracate din cap pana in picioare. Asta presupunea o groaza de bani pe materiale si eventual croitorese care sa-mi coasa profesionist imbracamintea de care tinea nota mea de licenta.

Mai tarziu am aflat ca o parte din fostele colege s-au imprumutat in banca pentru a face licenta. Era un volum enorm de munca pentru a pune in practica fiecare model desenat pe hartie. Nici nu mai pun la socoteala partea scrisa a licentei care necesita alta munca.

Eu pe de alta parte abia daca functionam. Mama intrase in panica acasa fiindca nu mai raspundeam la telefoane. Ma intreba ce am dar nu stiam sa-i raspund.

Cum puteam sa-i spun ca ma simt rupta in doua?!

Cum puteam sa-i spun ca nu mai recunosc persoana din oglinda?!

Cum puteam sa-i spun ca corpul meu nu-mi mai apartine?!

Cum puteam sa-i spun ca am pierdut controlul, sunt spectator in propia viata si sunt nevoita sa ma privesc cum ma inec intr-o mare de emotii pe care nu le recunosc ca fiind ale mele?!

Cum sa-i spun ca simt in permanenta gustul propiilor lacrimi in gura?!

Cum sa-i spun ca ma simt ca o musca ce se da cu capul de un perete invizibil avand in fata tot ce ar putea fi dar nu este?!

Ca-mi vad intreaga viata in fata dar orice pas pe care il fac e doar durere?!

Cum sa exprim in cuvinte ca nu am nici cea mai vaga idee de ce simt asta si nici cum s-o opresc?!

Am inghetat anul trei la jumatate si m-am intors anul urmator… nu de alta dar se pare ca am o tendinta masochista de a ma sinucide incercand pana dau de cap a ce puii mei se intampla.

Mi-am dat repede seama ca am sarit din lac in put. Mi-am dat seama ca orice se intampla cu mine in momentul acela e de o mie de ori mai important decat orice facultate terminata.

Undeva in iarna lui 2011 spre 2012 m-am sinucis. Am fost inca odata la facultate si am inghetat anul pentru a doua oara. Taiam bucati din mine si aruncam la gunoi tot ce pretuiam in perioada aceea dar imi era clar ca daca nu-mi mut atentia dinspre exterior spre interior viata mea cu totul se incheia acolo.

Am ramas in Timisoara. Nu aveam bani de psiholog dar aveam aproape Iulius-mall si o librarie, Carturesti impresionanta de unde nu am fost data afara niciodata chit ca aproape ma mutasem acolo, devoram tot ce gaseam pe rafturi in materie de psihologie si dezvoltare personala dar cumparam rareori o carte iar ceai aproape niciodata. Locul acela devenise locul meu de siguranta in incercarea mea de a gasi raspunsuri la toate intrebarile care imi bubuiau in cap.

Rareori vorbeam cu oamenii in perioada aceea, cu prietenii pe care ii facusem intre timp. Rareori vorbesc acum despre perioada aceea. A devenit un subiect tabu pentru mine desi nu asta a fost intentia mea.

In 2012 m-am intors acasa cand m-au dat afara administratora caminului. Batea vantul de mult pe holuri si in ultimele zile inchisese pana si toaletele asa ca devenise ciudat sa mai raman. 😀

Am venit acasa cu gandul ca o sa inchei definitiv acest capitol din viata mea. Am taiat bucati mari din mine ca sa fac asta dar era timpul sa recunosc ca nu merita sa ma agat de el.

In cateva luni acasa m-am linistit. Nu mi-a venit sa cred ce diferenta a facut. A fost o binecuvantare sa-mi simt corpul detensionandu-se.

In acele cateva luni m-am apucat din nou sa desenez. Am uitat poate sa-ti spun ca trecuse aproape un an in care fiecare contact cu creionul si foaia era aproape insuportabil de dureros.

Ii urmaream deja de ceva timp pe Pera Novacovici pe personalitatealfa.com si pe Daniel Zarnescu pe construimimperii.ro. Oamenii acestia devenise sursa mea de inspiratie

In toamna lui 2012 Daniel a tinut un curs online MIB-online unde promitea ca ne invata cum sa ridicam afacerea noastra online, practic ceea ce faceau ei de cativa ani buni. M-am inscris la curs si am ridicat blogul. Mi-a luat o luna de zile sa invat de pe youtube cum sa instalez totul cum trebuie, sa-l fac sa functioneze si sa arate bine dar imi regasisem pasiunea pentru arta si asta era tot ce conta pentru mine.

De ce “alegsadesenez.com”?

Pentru ca pentru mine a fost o alegere sa ma intorc la ce stiam ca iubesc, la pasiunea mea pentru tot ce insemna desen si mai tarziu pictura, cand am descoperit acuarelele.

Pentru a-mi aduce aminte ca sunt capabila s-o iau de la capat si pot sa aleg ce fac in continuare cu viata mea.

Pentru a-mi aminti de asemenea ca eu sunt cea care isi traieste viata, nu viata ma traieste pe mine.

Toate bune si frumoase pana de curand cand mi-am dat seama ca nu termin lucrurile. E o tendinta a mea.

Am o groaza de idei. Incep cu entuziam si muncesc cu cea mai mare placere la lucrurile pe care le fac doar ca e un punct in care inevitabil renunt.

Pana acum nu am inteles de ce. Nu-mi lipsesc cunostiintele; sunt cel putin cinsprezece ani de cand desenez/pictez si invat aproape constant. Nu am dat pana acum peste provocari care sa fie peste puterile mele. Sunt absolut constienta de ce pot si nu pot sa fac si in cat timp. Si totusi nu termin lucrurile/ proiectele mari.

E acelasi traseu. Incep cu entuziasm. Am o multime de idei. Imi creez un ritual. Lucrez aproape zilnic. Imi corectez primele greseli care apar inevitabil dar apoi lucrurile merg din ce in ce mai greu si inevitabil vine un moment in care totul devine o corvoada si trebuie sa ma lupt cu mine ca sa continui.

Uneori termin lucrurile in graba doar pentru a le lasa in urma si a nu le mai privi niciodata, chit ca au fost succese si e vorba de munca mea.

Alteori le las pur si simplu in aer; am carti pe care am inceput sa le scriu si nu le-am terminat, caiete de schite incepute si neterminate, lucrari frumoase pe care nu am avut puterea sa le termin.

Acum imi dau seama ca totul a inceput cu facultatea, cu momentul in care am decis ca nu sunt capabila sa termin ce am inceput.

Imi dau seama ca nu am iertat inca acea parte din mine care a renuntat, chit ca ma autodistrugeam doar ca sa termin ce am inceput.

Am transformat acea perioada intr-un monstru de proportii mitologice alegand sa nu vorbesc despre ea, alegand sa ma prefac ca nu a existat.

Azi cred ca e timpul sa infrunt acel monstru, nu de alta dar nu am crezut niciodata ca ar fi un monstru.

Am ales sa nu vorbesc deschis despre perioada aceea fiindca stiam cate emotii sunt incurcate in acea poveste. Daca nu ai trecut prin asa ceva pana acum poate tendinta ta e sa judeci cum o faceam si eu inainte.

Am ales sa nu vorbesc deschis fiindca nu am de gand sa-mi justific deciziile luate in fata oamenilor care nu au fost acolo, cu mine, in acea perioada.

Nu a fost niciodata un secret.

Nu am considerat niciodata ca a fost o greseala de care sa-mi fie rusine.

Stiu ca am dat tot de ce eram capabila in momentul acela fiindca asa sunt eu construita. Sunt capoasa. Daca e important pentru mine, daca am facut o promisiune fac tot ce pot, uneori pana la autodistrugere ca sa-mi tin promisiunile.

Nu as schimba absolul nimic din drumul meu. Nu am regrete. Sunt ceea ce sunt azi fiindca am fost cine am fost atunci.

Multe din pricipile dupa care imi ghidez viata azi le-am format atunci.

Am scapat de multe prejudecati in perioada aceea.

Am cunoscut parti din mine pe care nu le mai vazusem niciodata.

Am demonstrat curaj si persistenta.

Am facut tot ce am putut mai bine cu uneltele pe care le-am avut la indemana.

Daca as putea alege sa ma intorc in timp sa termin facultatea sau sa plec cu lectiile invatate fiindca nu am terminat fara ezitare mi-as lua lectiile cu mine, cu toata durerea care vine cu ele.

E o perioada care m-a definit ca persoana.

Iti scriu toate acestea fiindca refuz sa mai creez din acea perioada un monstru. Din neatentie am mers ani de zile cu frana de mana trasa, purtand cu mine niste credinte care nu-mi apartin.

In ultimul timp simt ca ma scald intr-o durere cunoscuta. Stiu unde duce si nu ma mai intorc acolo fiindca am invatat lectia asta deja.

Viata e mult prea frumoasa si sunt lucruri ce merita explorate pentru a-mi pune singura piedici.

La final nu o sa-ti dau nici sfaturi, nu o sa-ti pun nici intrebari.

Simteam nevoia sa-ti povestesc depsre acea perioada a mea fiindca simt ca aceasta poveste nespusa ma impiedica sa merg mai departe cu toate motoarele pornite.

Daca vrei sa iei totusi ceva din povestea mea ia faptul ca se poate s-o luam de la capat si ne putem intoarce la partile din noi pe care le-am iubit candva.

Acum hai sa ne jucam din nou impreuna! Ia-ti creioanele si culorile fiindca avem o lume intreaga de pus pe hartie.

O zi frumoasa.

Spor si inspiratie.

Alina Militaru

• ← Maratonul caietelor de schite (cum iti mentii entuziasmul) – partea 2
• Poveste in trei cuvinte si o ilustratie; petrecere, creioane, tren. (Nr. 5) →